Relativ definitiv

Tu nu mai crezi, nu vrei nici să observi
Cu ce iubire te păstrez în mine,
Că-n inimă te port, te port în nervi
Și chiar în gândul ce-i mereu la tine.

Ne hotărâm, mereu definitiv,
Că pentru noi un mâine nu există,
Certându-ne cu-n inventat motiv,
Vesel fiind când tu ești mult prea tristă.

E cauza-ntru totul un efect
Al încleștării fără de valoare
În care chiar iubirea-i un defect
De care nu avem nicicum scăpare.

Pe drept îți spun că mă înnebunești,
Găsindu-mi, mai tot timpul, mie, vină,
Și că încep să cred că mă urăști,
Fiindcă ți-aș pune umbra în lumină.

Și te pârăsc mereu lui Dumnezeu,
Dar tot pe el îl rog să te salveze,
Că rău de-mi ești, ești totuși răul meu,
Luptând cu răul tău pe metereze.

Din când în când îmi spun c-am să te las
Singurătății să devii captivă
Și să te cerți, să nu mai ai nici glas,
Simțindu-te plutind, dar în derivă.

La tot ce-i hotărât definitiv
Definitiv stă viața împotrivă,
Că teamă-mi e să nu găsim motiv
De altă despărțire, relativă.

Și clar îmi e că nu ne hotărâm
Oricât privim spre Cer prin copci de gheață,
Că vom promite celuilalt tărâm
O pauză ca pas în altă viață.

Trecător prin gând

Trec din gând în gând,
Toate stau la rând
Și-ascult ploaia cum îmi bate-n geam,
Parcă-i tot mai greu,
Eu nu mai sunt eu,
Amintiri încep să nu mai am.

Simt că un hotar,
Mi se vrea ca dar,
Să-mi alunge dorul ce-l tot port.
De-l împart la doi,
Văd furtuni și ploi,
Visul nopții dispărut ori mort.

Știu că n-are rost
Să știu tot ce-a fost,
Dar nimic nu mi se vrea uitat...
Pașii mari mi-i știu,
De cei mici tot scriu,
Viața-mi râde-n față-n mod ciudat.

Nu mă mai opun,
De mi-i rău nu spun,
Viselor le cer să-mi fie leac,
Mult m-a obosit
Semnul infinit,
Incercând în două să-l desfac.

Când mă-nvârt în cerc,
Calculat încerc
Să-i găsesc constante, să-l împart.
Și, chiar de nu vreau,
De la cap o iau,
Nu am cum, de el, să mă despart.

Uneori repet,
Alteori regret,
Vorbe despre ploi ce bat în geam,
Trec, prin gând, în gând
Tot mai rar râzând,
Chiar de cel ce cândva eu eram...

Amintire ca povară

Mă simt, de parcă sunt, gladiator,
Luptând într-o arenă milenară,
Gândind că pot să fiu întregitor
Al visului ce s-a-nceput pe seară.

Visând să fiu ca fulgerul lui Thor,
În lumea ce-și dorește-a fi bizară,
Aflu și eu că am un singur dor,
Și-mi e apăsător ca o povară.

Înspre ieșire nu-i nici un covor,
E tot la fel, ca viața, de murdară
Și, într-un fel, deloc întâmplător,
De adevăr cortina mă separă.

Chiar dacă sunt mereu învingător
Știu lacrima cât este de amară,
Și cât aș vrea să fiu cel care mor
Când stelele în gând vor să-mi apară.

Ca om sunt doar un simplu muritor
Care îndură viața de-i amară,
Ori, însetat, vrea apă de izvor,
Ori leac își vrea ca rana-i să nu-l doară.

Multe în viață nu-s la locul lor,
Chiar dacă vor la locul lor să pară,
Și doar ce vine, pur întâmplător,
N-ajung, orice ar fi, subit să piară.

Singur mă simt și prea rătăcitor,
Scriindu-mi, tainic, piatra funerară,
Prin ea să pot să fiu nemuritor,
Lăsându-i amintirea ca povară.

Hotărât spre veșnicie

Îngrijorat privesc mileniul trei,
Prin întâmplări ce îmi aduc aproape
Idei ce omenește n-au temei
Și pot, oricând, în neguri să-l îngroape.

Tot tineretul pare-mbătrânit,
Greu înrobit reflexelor terestre
Că-n timpul lor au liberul finit
Și stau în case fără de ferestre.

Nimeni nu are ceva nou de spus,
Planificarea e într-o ureche,
Bazată pe un țel mereu propus
Ca să conteste, faptic, lumea veche.

Bolnavi sunt mulți și, tot mereu, mai mulți,
Dintr-un motiv ce nimeni nu îl știe,
Sau poate că am devenit inculți
Și explicăm trăirea prin chimie.

Pe lângă toate, fiarele-n păduri
Nu-și mai găsesc motive să trăiască
Și-ajung să moară-n câmp, prin arături,
Dedate la hoția omenească.

Acum eu par habotnic primitiv,
Vorbind așa, fiind în căutare,
Ca să găsesc măcar un laitmotiv
Acestei lumi ce suflet nu mai are.

Dar până-n clipa-n care am să mor
Sunt hotărât să fiu mereu de strajă,
Să nu ajung, uitând, un trădător,
Atras de ceva ce se crede vrajă.

Din gândurile mele se mai țes
Idei ce par cumplit de-ntâmplătoare
Și-asemenea cu vechiul înțeles
Despre această lume care moare.

Tot constatând, sunt și mai hotărât
Să mă îngrop de viu în poezie
Să mor frumos, să nu trăiesc urât
Chiar de va fi o-ntreagă veșnicie.

Limitat de clipă

Trăiește-ți clipa și privește-n sus,
Nu-ți tot trimite ochii spre podele,
Când viața ne tot duce-nspre apus,
De ce să n-o trăim privind spre stele.

În orice căutare

fie-ți și tu motiv

Că pierderea de vreme

tot timpul o măsoară,

Iar el, ireversibil

și, clar, imperativ,

Ștacheta o tot urcă,

nicicând nu o coboară.

Trăiește viața fără scop ascuns,
Și nu ceda ideilor meschine,
N-ai timp și nu îți este de ajuns
Să tot te-ntorci din drum de nu-ți e bine.

Dă fiecărei fapte

realul înțeles,

Nu face tu alegeri

spunându-ți că-i prea mare,

Urmarea nu greșește,

ea-și are drum ales

Fiind adusă-n cale-ți

de-o simplă întâmplare.

O viață-avem și timpu-i limitat
Iar risipirea mult prea mult consumă,
De nu îți vrei destinul renegat,
Trăiești clipa dup-a ei cutumă.

Cu vorba sau cu fapta

sau chiar cu simplul gând,

Nu îți găsi îndemnuri

să ai prea multă grabă,

În plâns nu pune ură,

c-ai să trăiești plângând,

Și de-ți e rău sau bine

orgoliul nu te-ntreabă.

Nopții lumină...

Hai să petrecem noaptea împreună,
Poate așa scăpăm de-al ei păcat
Ce fi-va mâine norul de furtună,
Și-acuzatorul al gândului uitat.

Să nu vorbim și nici o amintire
Să nu se vrea o stavilă-ntre noi
Ca să ne fim ca dar și dăruire
Acestei vieți și-a celor de apoi.

Când s-or porni eclisele de stele
Și-n ochii mei tot cerul ai să-l vezi,
Să uiți de multe spuse vorbe grele
Ce s-au tot vrut cinstite să le crezi.

Ne vom iubi cum n-a mai fost să fie,
Și chiar tăcerea va avea alt rost,
Împreunați fiind spre veșnicie
Ca tot mereu să fim cei ce au fost.

Iar ochii tăi, privind spre cer alene,
Văzând lumini cum nu le-a mai fost dat,
Vor înțelege cum sălbatice troiene
În cale ne-au fost puse și au stat.

Și după noapte, ziua, împreună,
S-o definim, lumește, în alt fel,
Văzuți fiind de cei ce pot să spună
Că pot să fie tuturor model.

Pe undeva, pe la apus de soare,
Când vom voi spre stele să privim,
Să ne jurăm că-n viața următoare,
Nopții lumină rodnică să-i fim.

Nepăsare de extreme

De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă,
Nici câte-n spate vorbe se tot spun,
Că sunt om bun ori, mai mereu, nebun,
Prea bine știu, de neclintit mă lasă.

Aflu destule însă, în tăcere,
Las timpul să arate ce-i real,
Să pună semnul, concludent, egal
Între idei și fapte efemere.

Am drumul meu și nimeni nu mă știe
Unde opresc voit ori nevoit,
Dacă adorm de viață obosit
Sau somnul e, o clipă, fantezie.

Pe urme-mi vin destui în căutare,
Mulți mă așteaptă seara pe la porți
Sau, căutând copite de cai morți,
Să afle adevărul n-au răbdare.

Coloraturi de fel și fel, puhave,
Mi se tot pun pe umbră și contur,
Ca vinovat de toate, prin sperjur,
De-mi cred, când văd, ideile bolnave.

Nu mă mai mir, nici nu mă enervează
Acest hotar ce-n cale-mi este pus
De cei ce pun orgoliul mai presus
Și prea puțin, ce e real, contează.

Când îmi permit să spun câte-o părere,
Și despre ea, argumentat, vorbesc,
Cei ce mi-o cer degrabă mă gonesc
De nu-i așa cum ei și-o au în vrere.

Cu vorba lumii n-am deloc o casă,
De cum ea zice pot să fiu nebun,
Și tocmai de aceea iarăși spun:
De-s lăudat, ori criticat, nu-mi pasă.