Ocol de compromis

Sigur mi-ar fi mai bine, mai ușor,
De-aș rumega un surogat de jale,
Sau fals să fiu, pe voia tuturor,
Găsind mereu, mereu o altă cale.

Chiar aș putea, voit, să ocolesc
Orice idee ce pe om îl doare
Și alt concret, frumos, să născocesc,
Un alt Pământ, și Cer, și Soare.

Ar fi ușor nimic, prin vers, să spun
Doar decorând niște trăiri banale,
Eventual să fiu un biet hoinar nebun
Trăind în lumi mereu atemporale.

Ca saltimbancul de saltea fiind,
Sigur m-ar vrea, mai mulți să am statuie
În fața unei case străjuind
Milostivind, în treacăt, o duduie.

Să fiu luxosul clown indiscret
Ce e plătit să laude într-una,
Ar însemna să mor încet, încet,
Făcând un pact nemernic cu minciuna.

Probabil că ar fi justificat
De-o teză a culturii de duzină
În care adevăru-i un păcat
Și-i bună viața doar când e-n rutină.

Și tot probabil spun, n-am cum altfel,
Aș fi găsit ca bun, om bun la toate
De nu aș fi obraznic și rebel
Punând trădării multe bețe-n roate.

Dar țara, și la bine, și la rău,
Nu-i pentru mine simplă teoremă,
Nu e de-ajuns să flutur steagul său
Spunând că nu-i niciunde o problemă.

În țara asta dintre mari răscruci,
Privită de mai toți din interese,
Pusă pe jar, dorită pe butuci,
Trăiesc și simt că nu pot să nu-mi pese.

Ea-mi este faptă și îmi este gând,
De timp prezent și vremuri viitoare,
Și dor îmi e, și lacrimă arzând,
Durerea ei, fiind și-a mea, mă doare.

Ar fi mai bine, sigur mai ușor,
Să fiu acolo, undeva, departe,
Un anonim, un simplu trăitor
Ce-și are țel doar drumul înspre moarte.

În lumea-n care totu-i interes,
Nu am de gând cu ea a mă-nțelege,
Să fiu ce sunt, firește, n-am ales,
Dar nici nu vreau altceva a alege.

Niciunde-acasă

Oriunde-am mers, în orice loc din lume,
Dorul de-acasă mă-ntorcea mereu,
Simțeam, bizar, că eu nu mai sunt eu,
Parcă străinii îmi puneau alt nume...

Tristețea se vedea cum mă pătrunde,
Oricât voiam să par doar obosit,
Eram orfanul, pruncul părăsit,
Ce n-are nici puterea de-a se-ascunde.

Un dor de ducă, fără de-ncetare
Drum îmi croia, și îmi dădea avânt,
Să nu mă las purtat ca frunza-n vânt
Și aruncat, oricum, la întâmplare.

Tânjeam s-au cuvântul românește,
Și să-l rostesc cu sensul lui rotund,
Lăsându-mi gândul liber și profund
Spre tainele ce rostu-i împlinește.

Mi se spunea că-i bine-n altă parte,
Dar eu, trăind, știam că e-n alt fel,
Că nu doar felul meu de-a fi, rebel,
Numea plecare început de moarte.

Și m-am întors, oricând, de orișiunde,
Fără regrete, fără de rușini,
Să nu ucid corola de lumini
Ca cei ce vor originea-și ascunde.

Ferma contrafacere

Eu cred că-s toate-n grevă generală,
Și știrile-s în grevă, nu dau vești
Despre cum sunt, într-o bizară boală
Celulele ființei omenești.

Planeta e-n trăiri deja pustie,
La ea privește Cerul ca-n oglinzi,
Iar cearta și o cruntă amnezie
Arată cât de mulți sunt suferinzi.

Ideologi ce n-au deloc cultură
Clădesc cultura fără de idei,
De-ajunsă-i viața o caricatură
Ce-și are-n scop halucinant temei.

Timpul trecând nimic nu mai măsoară,
Că trece repezit de-al urii gând,
Dezastrul fără milă se coboară
În lung și-n lat, prin lume, colindând.

Au înghețat, pe nesimțite, toate,
Și gloanțele au ruginit pe țevi...
Înghețul la vedere, tragic, scoate
Faptul că-n școli sunt, foarte rar, elevi.

E-așa bizar... civilizații multe
Ce s-au lăsat știute din povești
Fugind din calea gloatelor inculte
Se vor pierdute minții omenești.

Pământul ce-i furat, absurd, într-una
Ajuns-a să se vrea, concret, bastard,
Fiind convins să semene cu luna
Uitând că viața-l are ca stindard.

Un cancer prevestit de la geneză
Ce năpădește-n tot ce e mai bun
Pune deja speranța-n paranteză
Furându-i și momentul oportun.

Cei ce-și găsesc strămoșii în maimuță,
Regrete n-au când, cu un gând distrug,
A lumii oiște, și numesc căruță,
Pofta ce-o au de-a ne vedea pe rug.

Pe malul zilei dănțuiesc morminte
Ce nu mai au în ele os de om,
C-au fost prădate și-arătate sfinte
Ce înseși conturează un sindrom.

Iar soarele în miezul zilei cade
Tot căutând, nelenevind, un ins
Ce-n deznădejde nu se vrea decade
Când focul împrejuru-i s-a aprins.

Suntem acum mai toți un "pierde vară",
Lăsăm, tot ce-i trudit, să piară-n vânt,
Lăsăm, orice-am gândit, în van să piară,
De parcă suntem veșnici pe Pământ.

Tot ce a fost, revine, prin teroare,
Reacceptăm puzderii de-amăgiri,
Trăim sub permanenta remușcare
Că toate sunt cu strâmbe rostuiri.

Pramatii ce conduc de multă vreme
Trimit, ușor conștiințe-n pușcării,
Prin probe care nu-s decât dileme,
Contrafăcute fade sforării.

E timpul azi de a opri să meargă
De a distruge tot ce folosesc,
Bombardier, mitralieră, targă,
Ori instituții cu motiv lumesc.

Destul cu toate, altfel se ajunge
În colapsul ce-l vor numi final
Groparii ce-ncerca-vor să alunge
Fantomele acestui trai banal.

Planeta e bolnavă de rugină,
Organicul e casă pentru viermi,
Furtuna trestii tot mai multe-nclină
Și-i bucură pe-analfabeții fermi.

Iar noi suntem, ca fire, în nefire,
Experimente multe-am îndurat,
Pierdută-i omeneasca strălucire
Scoasă de mult, cu trupul, la mezat.

Am emigrat spre gândurile fade
Seduși de elundante fantezii,
Iar azi, când postamentul lor decade,
Găsim de toate, nu și oameni vii.

Să ne sculăm din moartea aparentă,
În care am căzut sinucigași,
De nu ne vrem un număr, ori amprentă,
De vrem măcar să mai avem urmași.

Și să ne-ntoarcem din mormânt de piatră,
Sau din delirul unui crunt coșmar,
Ca și soldații ce, lăsați la vatră,
Nu își mai vor o moarte în zadar.

Uitând de drumuri false, de minciună,
Și de trădarea cozii de topor,
Să ducem lupta vieții împreună
Să fim un neam, o țară, un popor...

Tragerea de lume

Te-a tras o lume mică de picioare...
Dintre speranțe mult prea brusc te-ai rupt
Și-ai coborât la ultima ninsoare,
Spre vicii, pe al clipei mal abrupt.

Din timpuri vechi veneam și multă vreme
Zorii-i aveam ca martori de-nceput
Ale chemării, prin porniri extreme,
Spre ruperea de ziua ce-a trecut.

Iar azi, când știu că nu îți este bine,
Îmi mine ești aceea care-ai fost,
Ești tot himera ce-am iubit-o-n tine,
Cea născătoare de motiv și rost.

Vin ploi și e normal ca fiecare
Să-și caute un loc ferit de rău,
Ar fi normal să vrei lumină, soare,
Și să recazi, concret, la locul tău....

Himeră nu-mi mai ești... Și nici iubită
Nu ai mai fost, n-ai mai putut să fii,
Ești doar trecut... o gară părăsită
Trădată de peroanele pustii...

Vânzarea de poveste

Copiii nu mai știu de Făt Frumos,
Ileana Cosânzeana e uitată,
De Zmeul ce era tot furios
Că nu putea să-nvingă niciodată.

De prin povești puține se mai știu,
Spre margini sunt, cu mult nesaț, împinse
De rațiuni fixate, timpuriu,
În fantezii cu margini necuprinse.

Acum se-aud cuvintele de lemn
Voite creatoare de cultură,
Dând omului un infinit îndemn
De-a nu-și avea orgoliului măsură.

Cenușăreasa n-are de pierdut
Ceva ce o arată ca aleasă,
Având o cale-n modul nevăzut
De a se da oricui o vrea acasă.

Albul Harap este ieșit de tot,
În mod tacit și fără nici o veste
Din cei ce-au fost trădării antidot
Și au rămas, de veacuri, în poveste.

Poveștile de-acum, în mod ciudat,
Lasă privirea doar orizontală,
Și-i orizontu-n ceață, limitat
De viața tehnicist principială.

Se tot afundă mintea de copil
Într-un ocean cu valuri de furtună
De-ajunge ca nebunul la azil
Ce vede-njurătura vorbă bună.

Totu-i blazat, și involut, murdar,
Pus pe tapetul mărfii de vânzare,
În clar consens, habotnic și hilar,
Cu omeasca multă desfrânare.

Cuvintele ca perspective

Cuvântul de ți-l dai cândva, cumva,
Nu-i căuta schimbări de conjunctură,
Sperând că s-a pierdut pe undeva
Firescul său motiv și-a sa măsură.

Iar martori de nu ai, se vor găsi
În faptele ce n-au să te asculte
Că tu te-ai vrut mândri și învrednici
A nu te pierde-n vorbe foarte multe.

Altfel mergând, altfel înțelegând
De vei găsi idei ocolitoare,
Te vei trezi într-una alergând,
Prin lumi ce nu îți sunt folositoare.

Și vor veni, apoi, în mod firesc,
Clipe furate somnului de noapte
Și visele în loc ți le opresc
Cerând răspuns prin așteptate fapte.

Puteri de ai să mergi încet, încet,
Și timpulului i te vei da a trece,
În zbateri vei trăi acel regret
Ce-l va uita, de-a pururi să mai plece.

Iar după el mici vremuri vor veni,
Când îți vei spune că le ai pe toate,
Un leac la rău dori-vei a găsi
Copiilor loviți mereu prin spate.

Nimic nu va mai fi, dorit, altfel,
Punându-se absurdul în lumină,
Printr-un consens atipic și rebel,
Cu vinovații ce-s lipsiți de vină.

Atunci se va simți ce-ai zis cândva,
Dar ai ucis idei și perspective
Crezând că vorba, de o poți uita
Nu va avea, spre împliniri, motive.

Fără vestiri, prin simple conjuncturi,
Printr-un firesc ce nu-l aveai în minte,
Primi-vei un alai de lovituri
Pe cât de multe, date ai, cuvinte.

Îndrăzniri

Cu gândul înălțat mereu la Cer,
Dacă-i nevoie chiar prin copci de gheață,
Eu încă îndrăznesc să vă mai cer:
Să mă lăsați, oricât va fi, în viață...

Ca un copac ce tremură în frig,
Și vede gerul câte rele face,
Eu îndrăznesc, în zori de zi, să strig:
Să mă lăsați, oricum aș fi, în pace...

Udat de ploi ce drumul mi-l opresc
Și pașii prin noroaie mi-i apasă,
Eu îndrăznesc, în vis, să vă șoptesc,
Să mă lăsați, să dorm mai mult, acasă...

Iar când din albul marelui omăt
Creez intransigentele-mi modele,
Eu îndrăznesc, să vreau, să mă desfăt,
Să mă lăsați, să urc până la stele...

Cum nu uitați să-mi cereți să fiu bun,
Când joc, fără regret, pe-o carte,
Eu îndrăznesc, trăind, să vă tot spun,
Să mă lăsați să merg, încet, spre moarte!